Credința creștină consideră că gândurile și cuvintele sunt efecte ale căderii în păcat. În starea paradisiacă, primii oameni se aflau într-o legătură ontologică, ființială cu Dumnezeu, într-o comuniune deplină. Abia prin căderea în păcat, amplificată apoi de păcatele personale, a apărut scindarea dintre gând, cuvânt și faptă în viața oamenilor. Cuvântul este un instrument al comunicării și un mijloc de stabilire a comuniunii interumane. Nevoia de comunicare și comuniune este, astfel, o nevoie fundamentală a omului. Comunicăm tot mai mult și mai performant, dar suntem tot mai puțin în comuniune, vorbim și ascultăm tot mai mult, dar transmitem și primim tot mai puțin, ascultăm, dar nu auzim, privim, dar nu vedem. Cu adevărat, cuvântul este piatră de hotar în devenirea noastră spirituală. Cu un cuvânt bun poți întoarce un om din ghearele morții, după cum un cuvânt rău, rostit indiferent sau răuvoitor, într-o situație limită, într-un moment critic, de cumpănă din viața cuiva, îl poate arunca în brațele deznădejdii, îi răvășește fundamental sufletul și viața. Omul are datoria de a rosti cuvinte duhovnicești, cuvinte cu o încărcătură spirituală pozitivă și formativă, care să zidească și să edifice, să lumineze și să mântuiască.