Începând cu primele secole ale existenţei sale, creştinismul – mai mult decat alte religii care se folosesc într-un fel sau altul de artă – deţine un netăgăduit caracter viziv. Această cracteristică e însă mult mai accentuată în creştinismul răsăritean şi este evidenţiată în mod deosebit în cadrul cultului Bisericii Ortodoxe. Astfel, din punct de vedere liturgic, icoana posedă un caracter teofanic şi revelativ asemenea Scripturii. Iată de ce, pentru orientul creştin, icoana devine “cuvânt vizibil”, predicarea Adevărului facându-se deci şi prin intermediul imaginilor. De asemenea, experienţa liturgică a Bisericii Ortodoxe evidenţiază legătura profundă dintre icoană si Euharistie, deoarece ambele sunt înţelese ca feţe ale aceleiaşi realităţi eshatologice care este Hristos. Studiul de faţă subliniază deci raportul intim ce se instaurează în cadrul cultului liturgic ortodox pe de o parte între icoană şi Scriptură iar pe de altă parte între icoană şi Euharistie.