Vindecarea și grija pentru cei bolnavi au constituit una din direcțiile principale ale activității Bisericii încă de la început. Chiar și pe parcursul activității Sale pe pământ Hristos nu numai că a vindecat El Însuși o mulțime de bolnavi, ci a trimis și pe discipolii Săi să îndeplinească această misiune. Epistola Sobornicească a Sfântului Iacob conține una din cele mai vechi referințe a grijii Bisericii față de membrii ei din acest punct de vedere. Ungerea celor care și-au pierdut sănătatea fizică și/sau sufletească constituie unul din cele mai vechi Taine ale Bisericii. Din nefericire în zilele de azi Taina Ungerii a ajuns să fie considerată fie un act pur simbolic (așa cum este văzută mai ales în Apus), fie o ungere aproape mecanică ce redă sănătatea indiferent de dispoziția omului de a primi Tainele Bisericii ca un tot unitar. În articolul de față voi încerca să explorez diferitele sensuri ale ungerii așa cum apare în Iacob 5 și să propun o nouă abordare (deși în esență, veche, tradițională) care nu este în general împărtășită de cercetarea biblică vestică: ungerea ca un act fizic, nici pur simbolic, nici mecanic, ca un mediu sau un mod prin care Harul divin este transmis omului, neseparat de celelalte Taine ale Bisericii, prin care omul își recapătă sănătatea trupească și spirituală.