Accente patericale cu privire la povățuirea și ajutorarea aproapelui în lucrarea pocăinței

23 Octombrie 2016

Părinții cuvioși nu doreau să se folosească doar pe ei înșiși în deșert, prin asceza și strădaniile lor, ci să ajute și la zidirea sufletească a aproapelui, fie el călugăr sau mirean. Această iubire a părintelui duhovnicesc care susţine că poartă păcatele ucenicilor săi este o urmare/imitaţie a iubirii părinteşti a lui Dumnezeu şi poate fi întâlnită în întreaga Spiritualitate ortodoxă. Ucenicia în așezămintele monahale reprezenta transmiterea învățăturilor de la părinți la fiii lor duhovnicești, în atmosfera de împreună-lucrare, rugăciune, asceză, urcuș perpetuu în cunoașterea lui Dumnezeu și în săvârșirea binelui, după modelul Mântuitorului, al sfinților apostoli și al sfinților părinți din primele secole. În nevăzutul război discern moduri de a îmbrăţişa slăbiciunea altora şi învaţă cum să fie empatici, ca şi Dumnezeu. Cel pătruns de adevărata iubire îşi pune sufletul său pentru mântuirea fratelui. Atleții duhovnicești din deșert erau neîntrecuți în a-și purta sarcinile unii altora și așa, împlinind desăvârșit legea lui Hristos. Ei se înfrânau de la hrana cea trecătoare și erau afabili ospitalieri pentru toți cei care, într-un fel sau altul, îi întâlneau ori le călcau pragul chiliei. Sunt pradigmatici pentru noi toți și în privința aceasta.