Deşi Mănăstirea şi Parohia sunt instituţii care se implică profund în viaţa societăţii, au ca ultim scop descoperirea unei alte societăţi, a Împărăţiei despre care i-a vorbit Hristos lui Pilat. Fiecare Mănăstire şi Parohie sunt, mai înainte de toate, comunitate euharistică, sunt Biserica cea una şi sobornicească care nu ar putea ajuta lumea cu adevărat dacă s-ar limita la programe şi activităţi social-culturale şi, chiar, spirituale. Comunităţile creştine nu sunt reprezentanţe bisericeşti răspândite în lume cu scopul de a înbunătăţi calitatea vieţii sociale prin servicii religioase sau cateheze moralizatoare, ci o lume nouă. În fiecare din acestea, firea umană, restaurată şi unificată, este pusă la dispoziţia fiecărui om care vrea să se înalţe de la starea de individ al masei sociale la starea de persoană. Creştinii nu au numai conştiinţa apartenenţei la trupul unic al Bisericii, ci că acest trup, pentru că e unic, este prezent întreg în fiecare. În consecinţă, misiunea Mănăstiirii şi a Parohiei este să ofere omului posibilitatea să se regăsească pe el însuşi şi să se re-creeze ca fiinţă sobornicească. Numai astfel împlinit şi restaurat primeşte cu adevărat ajutor şi devine folositor pentru ceilalţi. Aceasta este posibil în măsura în care Mănăstirea şi Parohia realizează că nu au de făcut doar misiune, ci că ele însele sunt misiunea Bisericii în lume, sunt omul cel nou.