Chemarea la pocăinţa şi disponibilitatea lui Dumnezeu de a ierta păcatele creştinilor care se căiesc constituie elemente de bazăale unei spiritualităţi creştine. Din acest motiv, este surprinzator căunele texte, precum Evr 6,1-16 ; 10,26-31 si 12,16-17, par a contrazice aceastăconvingere elementară. Contribuţia de faţăargumenteazăpentru înţelegerea păcatului combătut în aceste texte drept ‘apostazie’, adicădecizia de a respinge de bunăvoie comunitatea şi salvarea oferită, în ciuda bunătaţii divine. Acest concept îşi are originea în raportul supusilor faţăde domnitorul din perioada elenistăşi a fost proiectat în iudaismul antic asupra raportului dintre credicioşi şi Dumnezeu. În plus, afirmaţiile radicale din Evr trebuie privite pe de o parte în legaturăcu caracterul parenetic al epistolei, pe de altăparte trebuie citite ca intertext al povestirii Exodului.