La începutul secolului al IV-leae. n., în paralel cu creşterea considerabilă a numărului creştinilor nominali, o serie de persoane se retrăgeau din societate în deşert pentru a-L căuta pe Dumnezeu șia reaprinde intensitatea şi fervoarea primilor creştini prin asceză, viaţă austeră, rugăciune şi post.Toate „armele” credinței – postul, rugăciunea, lacrimile, căinţa, milostenia etc. – aveau ca singur obiectiv crearea unui „om nou”. Cum începutul păcatului stă în acceptarea gândului de ispită sau a gândului rău, Părinții insistă pe respingerea gândurilor rele încă de la primul atac. Treptele pătrunderii în inimă, remediile, eliminarea lor sau paza inimii, arta de a le distinge etc., sunt consemnate acribios în Patericul, careeste o colecție de cuvinte, sentințe sau aforisme și fapte memorabile, uneori mai scurte, alteori mai extinse ale Sfinților Părinți egipteni, cunoscuți și sub numele de Părinții deșertului. La baza prezentului studiu, nu a stat doar cel mai vechi dintre Paterice și anume Patericul egiptean, ci și altele care au fost scrise ulterior acestuia, începând cu secolele imediat următoare și până în zilele noastre.