Voievod al Țării Românești între 1688-1714, Constantin Brâncoveanu a rămas în conştiinţa posterităţii ca un conducător abil, iubitor al culturii şi artei, dar şi prin sfârşitul său martiric, consemnat cu obiectivitate în scrierile cronicarilor şi ale martorilor oculari. Aceste mărturii au fost prelucrate de români în creaţii populare epice, lirice şi dramatice, prin care îşi arătau preţuirea faţă de voievodul muntean şi exprimau cu durere trecerea sa din această lume. Atitudinea plină de curaj în faţa morţii şi discursurile adresate fiilor săi înaintea execuţiei confirmă conştiinţa creştină care l-a însoţit pe Constantin Brâncoveanu pe parcursul întregii sale vieţi şi transformă o atitudine demnă în faţă morţii într-un sfârşit martiric.