În concepţia Sfântului Vasile cel Mare, elementele pozitive din filozofia clasică constituie pentru morala creştină echivalentul jertfelnicului Dumnezeului necunoscut al atenienilor pentru Apostolul Pavel. Filozoful, ignorând pe adevăratul  Dumnezeu şi drama ontologică a căderii omului, numea virtute, de fapt, înclinaţia firii umane spre aceasta. Într-adevăr, năzuinţa nativă a omului spre virtute este o caracteristică ontologică, dar nu este virtutea. În timp ce pentru creştin ea presupune restaurarea omului şi constituie participarea acestuia la viaţa dumnezeiască, pentru elin este cunoaştere intelectuală. Pentru primul virtutea este participare la viaţa dumnezeiască, iar pentru al doilea limitare în creat şi muritor. De aceea, abordată ca premisă a descoperirii caracterului ontologic al virtuţii creştine, virtutea clasică este folositoare şi chiar înrudită cu cea creştină, dar când devine ideal moral este caracterizată ca „deșertăciune” și „înțelepciunea stăpânitorilor acestui veac”.