Acest studiu își propune reliefarea dimensiunii aghiografice  a teologiei, plecând de la premisa că Viețile Sfinților reprezintă un izvor substanțial pentru discursul teologic, fiind o parte organică a Tradiției, care nu este altceva decât pulsația neîntreruptă a Duhului în Biserică și în mădularele ei. Altfel spus, vieţile sfinţilor sunt o veritabilă transfuzie mistică a adevărurilor evanghelice dumnezeieşti în arterele spirituale ale omului, o asumare existențială a Scripturii și Tradiției prin har, experiență liturgică şi nevoinţă ascetică. În Povestirea II, 17, Sfântul Anastasie Sinaitul ne dă un model de mistagogie ecleziologică ortodoxă. În locul elaborării unei teologii sistematice, povestirile anastasiene ne arată nouă, celor de astăzi, prizonieri ai manualelor și tendințelor de conceptualizare excesivă, faptul că teologia trebuie înțeleasă ca un cântec de slavă a creației.