În acest studiu intenţionăm să aducem o mica contribuţie la cunoaşterea Părinţilor deşertului. În primul rând, noi înfăţişăm aici aspectele principale ale vieţii duhovniceşti în monahismul egiptean târziu. În acest sens, vom lua în discuţie categoria neîntinării şi întinării, precum şi felul în care ele funcţionează în cadrul lumii deşertului. Acest dinamism binar nu trebuie să fie înţeles doar într-o manieră sexuală. Se poate lua în considerare, de exemplu, locurile, gândurile, relaţiile curate şi necurate, s.a.m.d. Dialectica curat/necurat este înrudită cu gândirea despre ceea ce ne contaminează şi ceea ce nu ne contaminează. Pentru a înţelege tensiunea între aceste polarităţi ne este de ajutor să obţinem o mai bună delimitare asupra unei game întregi de sensuri ascetice: ascetism, logismoi, lupta cu demonul, cerinţa retragerii din lume, etc. Universul monahal reprezintă unul dintre locurile privilegiate în care au fost mai întâi elaborate şi apoi practicate normele care guvernează cultura patristică a trupului. Asceţii care s-au izolat ei înşişi în pustia Egiptului (sec. IV) nu reprezintă decât un grup social statistic neglijabil, însă la nivelul unei mentalităţi, experienţa acestui comunităţi ascetice îndeplineşte o funcţiedecisivă în creştinismul răsăritean